Personalități locale

Fiu al ţinuturilor botoşănene, de care întotdeauna vorbea cu mare admiraţie, mândrie şi nostalgie, profesor doctor docent Nicolae Costinescu a fost fondatorul şcolii moderne de otorinolaringologie din Moldova şi una din figurile ilustre ale acestei specialităţii din România.

Nicolae Costinescu a văzut lumina zilei la 19 iulie 1907 în satul Ionăşeni, comuna Truşeşti, fiind cel de-al treisprezecelea copil al preotului Nicolae Costinescu şi al Iulietei Costinescu, născută Bart. Cursurile şcolii primare le-a urmat în satul Ionăşeni, după care, în 1918 intră prin concurs la Liceul Militar „Mânăstirea Dealului” din Târgovişte.

Urmează cursurile acestui liceu până în anul 1922 când, datorită faptului că nu prea se adapta rigorilor instituţiei militare, se înscrie la Liceul Internat din Iaşi, pe care îl absolvă în anul 1926. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi ale cărei cursuri le urmează până în anul 1932. În 1933 îşi susţine teza de doctorat intitulată “Accidente ale rahianesteziei – observaţii asupra a 2000 de cazuri”, subiect de mare actualitate la acea vreme.

După terminarea facultăţii, ocupă prin concurs posturile de medic secundar şi preparator la Clinica Chirurgicală, condusă de renumitul profesor Ioan Tănăsescu, ceea ce-i permite să-şi consolideze cunoştinţele necesare unui bun chirurg, viitor otorinolaringolog.

Specialitatea de otorinolaringologie având şi o patologie de graniţă cu medicina internă, chirurgia generală, chirurgia oro-maxilo-facială, oftalmologia, neurologia şi neurochirurgia, cazuistica prezentată necesita consulturi interclinice de dificultate la care Nicolae Costinescu răspundea cu promptitudine şi bunavoinţă. Preocupat de aceste cercetări interdisciplinare, Nicolae Costinescu a elaborat o serie de lucrări în colaborare cu specialişti din aceste domenii, culminând cu organizarea, la iniţiativa lui, a unei consfătuiri de oto-neuro-oftalmologie la Piatra-Neamţ, în 1974, la care a prezentat un foarte dens şi interesant raport, cerut imediat pentru a fi publicat şi difuzat în întreaga masă de specialişti otorinolaringologi, oftalmologi, neurologi, neurochirurgi. A participat activ la aproape toate consfătuirile de otorinolaringologie organizate în ţară în perioada 1950-1974 prin întocmirea de rapoarte, corapoarte, comunicari, având ca tematică studiul hipoacuziilor la adult şi copil, tumorile la copii, tumorile laringelui, otopatiile supurate şi nesupurate, tratamentul supuraţiilor rinosinuzale etc.

De asemenea, a participat la diverse consfătuiri internaţionale organizate la Praga (1956), Varşovia (1951), Leipzig (1960), Copenhaga (1964), Bonn (1969). În anul 1971 a prezentat două conferinţe la Institutul “Gustave Roussy” din Paris în probleme de carcinologie de specialitate; în 1972 a făcut parte dintr-o delegaţie ministerială pentru încheierea de contracte ştiinţifice cu Universitatea din Ulm (R.F.G.), iar în 1974 a participat la Congresul latin de otorinolaringologie de la Roma. Drept recunoaştere a meritelor ştiinţifice a fost ales în anul 1972 preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, iar în 1973 preşedinte al Societăţii Naţionale de O.R.L.

A încetat din viaţă la 4 august 1974.

Ioana Strungaru (născută Crăciun, n. 4 ianuarie 1989, Trușești, Botoșani, România), este o canotoare română medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2016 în proba de 8+1, legitimată în prezent la CS Botoșani.

Prima medalie din carieră a fost obținută la Campionatele Mondiale de Juniori din 2007 de la Beijing, unde a cucerit medalia de bronz cu echipajul de 8+1.

Împreună cu echipajul de 8+1 a cucerit bronzul la a treia etapă de Cupă Mondială de la Lucerna din 2009. La Campionatele Mondiale U23 din Republica Cehă, Strungaru a obținut medalia de bronz la patru vâsle. Mondialele desfășurate la Poznań în Polonia a adus echipajului de 8+1 (Lupașcu, Albu, Cojocariu, Neacșu, Bursuc, Cogianu, Barabás) medalia de argint. Aceeași echipaj a obținut medalia de aur și la Europenele de la Brest (Belarus).

În 2010, Cogianu și-a îmbunătățit palmaresul cu medalia de aur obținută cu echipajul de 8+1 la Cupa Mondială. Echipajul de patru vâsle (Grigoraș, Boghian, Ilie) a intrat în posesia medaliei de bronz la Mondialele de Tineret de la Brest. Favorită la titlu, barca de 8+1 a ocupat primul loc și la Europenele de la Montemor-o-Velho din Portugalia. O nouă performanță a venit din partea aceluiași echipaj la Campionatul Mondial desfășurat în Noua Zeelandă, unde a ocupat a treia treaptă a podiumului.

La ediția din 2011 a Campionatelor Mondiale de Tineret, desfășurate la Amsterdam, cuplul Strungaru—Cristina Grigoraș a cucerit medalia de argint. Anul competițional s-a încheiat cu medalia de aur obținută de echipajul de patru vâsle la Campionatele Europene din Plovdiv (Bulgaria).

La Europenele de la Varese (Italia) din 2012, românca s-a situat pe a treia treaptă a podiumului ca parte a echipajului de patru vâsle. În urma rezultatului, a fost recompensată cu ordinul „Meritul Sportiv” — clasa II.

În 2013, la regata de Cupă Mondială de la Lucerna a ocupat a doua treaptă a podiumului cu echipajul de 8+1. La Campionatele Mondiale desfășurate în Coreea de Sud, Strungaru a mai obținut o medalie de argint împreună cu echipajul de 8+1.

Același palmares s-a repetat și în 2014, când la Campionatele Europene desfășurate în Belgrad (Serbia), echipajul feminin de 8+1 a cucerit aurul. La regata de Cupă Mondială de la Lucerna, echipajul de 8+1 obținut medalia de argint.

La Jocurile Olimpice de la Rio
La Campionatele Europene din 2015 de la Poznań, echipajul de 8+1 s-a clasat pe locul trei.

În 2016, prin rezultatul din cadrul regatei preolimpice de la Lucerna, echipajul de 8+1 (Mihaela Petrilă, Roxana Cogianu, Mădălina Bereș, Andreea Boghian, Laura Oprea, Adelina Cojocariu, Irina Dorneanu, Daniela Druncea și Ioana Strungaru) a reușit să se califice de pe primul loc la Jocurile Olimpice de vară din 2016. Echipajul a obținut medalia de bronz, după ce în urmă cu patru ani canotajul românesc nu a cucerit nicio medalie.

(n. 1956), profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Studii:

1977-1981 – Studii de licenţă în Filosofie-Istorie, Universitatea
„Al.I.Cuza“ – Iaşi, Diplomă de licenţă in Filozofie-Istorie (1981);
1971-1976 – Studii liceale, Liceul pedagogic Botoşani;
1990-1993 – Stagiu de doctorat la Universitatea „Al.I.Cuza“ Iaşi,
Diplomă de doctor in filozofie (1993);

Activităţi didactice

• Logică şi teoria argumentării (curs, I, Comunicare şi relaţii publice);
• Direcţii in logica actuală (curs, III, Filosofie);
• Retorică (curs, II, filosofie; II, Comunicare şi relaţii publice, I Drept);
• Teoria si practica argumentării (curs, III, Comunicare şi relaţii publice);
• Matrici de receptare a logicităţii (curs, II, Filosofie);
• Retorica discursului politic (curs, III, Relaţii internaţionale şi studii europene);
• Arta dezbaterilor publice (curs, III, Comunicare şi relaţii publice)
• Oratorie (curs, I, Teologie, Master);
• Discursul puterii în spaţiul european (curs, I, Stiinţe politice, master);
• Filosofie: exegeză şi argumentare (curs, I, Filosofie, ID, în colaborare);
• Patologia discursului jurnalistic (curs, I,Filosofie, ID, master);
• Metalogica: teoria şi practica sistemelor logice (seminar, III, Filosofie);
• Strategii argumentative utilizate în dezbaterile juridice (curs+seminar, I Drept, master-ştiinţe penale);
• Curs practic de oratorie (curs, I CRP, master RPP);

• Logică şi aplicaţii
• Retorică si teoria argumentării
• Semiotică si teoria discursivităţii
• Semantică logică
• Dezbateri publice şi gândire critică
• Discurs politic şi putere

Premii, distincţii:
• Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române (1995);
• Ordinul „Meritul pentru învăţământ“ în grad de Comandor, conferit de Preşedinţia României la data de 10.12.2004;

Şef de Catedră, Decan al Facultăţii de Fizică (UAIC) şi prorector (sectorul didactic), îi sunt cunoscute îndeaproape şi în profunzime implicaţiile şi consecinţele, multe de o precaritate şi de o vulnerabilitate cunoscute oamenilor şcolii, ale schimbărilor (şi, vai, ale schimbării schimbărilor) în materie de Educaţie, mai cu seamă din 1990 încoace.

Mai mult, cum singur o spune, a fost câtva timp chiar „în primele rânduri ale procesului de reformă în învăţământul românesc”, sub ministeriatul lui Andrei Marga: consilier al acestuia, pe probleme de curriculum universitar. Acumulări de experienţă, şi de catedră, şi de conducere, pe diferite trepte, dincolo de care trebuie să ne imaginăm o cât se poate de concretă implicare în analize aprofundate, reflecţie şi dialog, căutări vizând soluţii în condiţiile date, atunci şi acolo, adesea dificile, constrângătoare.

Profesorul Mihai Toma n-a fost nicio clipă (sunt toate semnele) un „reformator” de cabinet, s-a confruntat pe trăite cu situaţiile şi răspântiile pe care le evocă şi din care i se nutresc gândurile mărturisite cititorilor săi. Fără preocupări şi veleităţi de ordin retoric, de stil, cu o francheţe care ţine să convingă şi să mobilizeze energii, inteligenţe, eforturi reale şi generoase, în beneficiul şcolii româneşti, şi prin ea şi al prezentului şi viitorului României.

Botoșăneanul Ioan Nemţoi s-a născut în 1964. Originar din Dorohoi – în judeţul Botoşani – s-a impus rapid în lumea artistică mondială ca fiind un adevărat virtuoz al sculpturii în sticlă. În 1995 a deschis propriul său studio, care are acum 40 de angajaţi. Este cunoscut mondial pentru “Roşu de Nemţoi”, o operă inspirată de răsărit şi de apus pe dealurile moldovene, similară cu roşul din Pompei sau albastrul de Voroneţ.

Operele sale sunt comandate de preşedinţi de state, înfrumuseţează, printre altele, sedii UNICEF Mc Laren, Vaticanul, hoteluri din Viena şi parcuri din Bucureşti.  Expus în muzee ca Waterland Neeltje Jans (Olanda) şi Museum Kunst Palast (Germania), Nemţoi modelează sticla în atelierul său din Dorohoi şi îi conferă universalitate.  Artistul, astăzi în vârstă de 54 de ani, absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, cu licenţă în ceramică-sticlă-metal, a expus lucrări în SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania, Olanda, Danemarca, Belgia şi Norvegia.

În opinia lui Ioan Nemţoi, arta este universală şi ar trebui să fie acesibilă tuturor.  Lucrările sale fac parte din numeroase colecţii private din România şi din străinătate, ale unor personalităţi precum regele Harald al Norvegiei, Vladimir Putin, Kofi Annan, Emma Nicholson, prinţesa Margareta a României.

Veronica Constantinescu a absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași în 1936. În timpul studenției participă cu lucrări la o expoziție a studenților și pictează decorurile pentru un spectacol de teatru cu tematică religioasă. Printre profesorii Academiei de Arte Frumoase din Iași se numărau la aceea vreme Petru Remus Troteanu, Ștefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Octav Bancilă. În 1939 a pictat cu Profesorul său Petru Remus Troteanu Biserica lui Mihai Eminescu de la Ipotești, județul Botoșani.

După absolvire a funcționat o vreme ca profesoară de desen la un liceu industrial din Iași. În 1940 a organizat o școală de pictură pentru călugărițele de la Mănăstirea Văratec. Acolo s-a călugărit în același an, iar începând din 1950 a fost numită stareța Mănăstirii Agapia și directoare a primului Seminar de Maici din România de la aceeași mănăstire.

A fost stareța Mănăstirii Agapia între anii 1950-1960. În anul 1960 a fost îndepărtată din stăreție și din mănăstire în urma măsurilor ce vizau scoaterea din rândul clerului a persoanelor indezirabile.

S-a stabilit la Târgu Neamț și ulterior la Humulești, Neamț, unde a continuat să picteze, abordând cele mai variate teme: peisaje, naturi statice, flori, portrete. A pictat biserica din Humulești cu ocazia renovarii acesteia în anii 1960, și a executat picturi religioase pe lemn (icoane, cruci) sau renovări ale picturii murale la diferite biserici.

S-a stins din viață la 16 mai 2004, fiind înmormântată în cimitirul Mănăstirii Agapia.

Primele demersuri pentru organizarea unui muzeu în oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ se datorează profesorului Dumitru Constantinescu. Acesta s-a născut în anul 1889 în comuna Truşeşti (jud. Botoşani), dar o parte a vieţii sale este legată de zona Neamţului. Preocupat de timpuriu de tainele trecutului, D. Constantinescu a urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Iaşi, unde a şi rămas pentru o perioadă de timp ca asistent al profesorului Ilie Minea. Împreună cu acesta, în anii 1939-1940, va efectua cercetări arheologice la Cetatea Neamţ.
După ce a participat o scurtă perioadă pe front, a devenit profesor la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, până în 1948, ulterior fiind angajat al Muzeului de Istorie a Moldovei din Iaşi. De aici se va transfera la Târgu Neamţ, unde, în 1957, pune bazele muzeului din localitate. Momentul nu a fost întâmplător, pentru că în anul respectiv se împlineau cinci secole de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. S-a considerat că pentru a sublinia respectivul eveniment era necesară înfiinţarea unui muzeu care să omagieze personalitatea marelui domnitor. Această misiune i-a revenit lui D. Constantinescu, care a pus bazele a două instituţii muzeale: ,,Muzeul Cetăţii Neamţ” şi Muzeul Raional ,,Ştefan cel Mare”. Pentru ca cele două muzee să aibă un patrimoniu cât mai consistent şi mai diversificat, profesorul Constantinescu a cerut ajutorul diferitelor instituţii culturale, dar a dus şi o campanie susţinută pentru colectarea de obiecte, la care s-au adăugat şi numeroase donaţii din partea unor persoane private din Târgu Neamţ sau din localităţile învecinate.

Cu toate că cele două muzee funcţionau foarte bine şi nu duceau lipsă de vizitatori, la puţin timp după înfiinţare, autorităţile locale au hotărât închiderea lor. Deşi a întâmpinat numeroase dificultăţi, profesorul D. Constantinescu nu a renunţat la ideea existenţei unui muzeu la Târgu Neamţ, iar perseverenţa sa a fost concretizată într-un nou muzeu, care aduna la un loc patrimoniul celor două instituţii desfiinţate anterior.
Aşa cum am mai spus, ctitorul muzeului de la Târgu Neamţ s-a preocupat constant de îmbogăţirea colecţiilor, fie prin cercetări proprii, fie prin atragerea unor donaţii importante. Merită amintit aici faptul că cea mai mare parte a patrimoniului era constituit din piese etnografice, la care se adăugau vestigii arheologice provenite în mod special de la Cetatea Neamţ, dar şi din situl de la Târpeşti.

Un real sprijin pentru a pune bazele muzeului, dar şi pentru a continua activitatea în acest domeniu, l-a primit D. Constantinescu din partea lui Iulian Antonescu, directorul Muzeului Regional Bacău.

În cei patru ani cât a coordonat activitatea muzeului din Târgu Neamţ, profesorul D. Constantinescu nu a precupeţit nici un efort pentru ca această instituţie să ocupe un loc binemeritat în rândul obiectivelor culturale de acest fel. Poate nu întotdeauna conjuncturile i-au fost favorabile, dar a ştiut să persevereze şi să ducă la bun sfârşit un demers pe care l-a început din pasiune.
Profesorul Constantinescu a avut şi o bună activitate ştiinţifică, fiind autor şi coautor de carte şi studii cu caracter istoric, multe dintre acestea privitoare la istoria zonei Neamţului.

Constantin Constantinescu, profesor, compozitor, dirijor şi muzicolog
(n. 28 oct. 1903, Truşeşti, judeţul Botoşani – m. 23 febr. 1985, Iaşi)

A desfăşurat o îndelungată şi bogată activitate în domeniul învăţământului şi creaţiei muzicale din ţara noastră. A funcţionat la Conservatorul G. Enescu, din 1939-1950 şi la Liceul de Artă Octav Băncilă (1950-1960). A desfăşurat şi o bogată activitate cultural-artistică, ca dirijor şi animator al vieţii muzicale ieşene. A lăsat creaţii mai puţin cunoscute în domeniul muzicii de teatru, lucrări simfonice, vocal-simfonice şi corale.

Mihai Cojocariu este director al Departamentului Istorie în cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza” Iaşi.

În anul 1975, Mihai Cojocariu a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie, Secţia Istorie, Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, devenind Doctor în istorie în anul 1992, cu teza „Constituirea, structura şi activitatea partidei naţionale (1856-1859)”, sub conducerea ştiinţifică a ilustrului academician Gheorghe Platon, lucrare distinsă cu Premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române.